Vorbeam aseara cu cineva si imi zicea ca, oricat de ok ar fi o perioada anume in compania cuiva, tot simte nevoia de momente de singuratate. Si i-am dat dreptate. I-am dat in sensul ca si eu sunt la fel. Pana la urma, ceva e un adevar pentru mine daca il traiesc si eu. Oricum, senzatia ramane ciudata. Dar placuta. Sa fie din cauza ca sunt unele lucruri din noi care ar vrea sa se manifeste, dar pe care le cenzuram total in prezenta celorlalti? Poate. Verdicte am incetat sa mai dau. Imi place sa ma joc, sa problematizez. Sa iau in deradere ce altii iau in serios. Si invers. De ce nu? Aaa… si daca stau bine si ma gandesc, poate ca nici nu conteaza asa mult de ce se intampla sa vrem sa fugim in noi, ci ca se intampla. Asa cum ploua. Pentru ca oamenii s-au impacat cu ploaia si inainte sa si-o explice ca fenomen meteorologic. Au convietuit cu ea. S-au ajutat de ea. De ce nu ar putea fi la fel si cu fenomenele interne? Te simti bine cand fugi de restul? Io zic ca e bine sa fugi, sportul face bine.
